miercuri, 1 octombrie 2014

The truth


Amestecate…

Astazi m-a busit plansul pe strada. De ciuda ca iar mi s-a stricat masina, cand abia ce o scosesem din service si platisem o galagie de bani. Ca am pierdut ultimul tramvai in drum spre casa, ca am mers pe jos si nu m-am descurcat cu  nenorocitul de Maps de pe Iphone ca sa gasesc o scurtatura pe strazile imbarligate din cartier, ca ex-ul m-a anuntat senin ca si-a cumparat masina noua in conditiile in care mie imi datoreaza o groaza de bani. Ca astazi era ziua casatoriei noastre. Ca muncesc zilnic pe branci si asta e tot ce mai stiu, ca vine ziua mea si n-am avut timp nici sa ma gandesc unde imi scot prietenii sau ce sa le gatesc acasa. Ca a mai trecut un an si oglinda tine sa imi demonstreze ca timpul chiar lasa urme, ca se joaca  copilasi pe strada si niciunul nu-i al meu, ca se tin batranei de mana si mie imi dau lacrimile de duiosie si incep sa-mi pierd speranta ca voi ajunge si eu ca ei vreodata-n viata asta…

Si cum inaintam vijelios in noapte, plina de nervi, cu telefonul in mana, pe care nu reuseam sa-l conving sa-mi arate locatia unde ma aflu si cum dumnezeului sa ajung mai repede acasa, cu lacrimile suroindu-mi pe obraji, cu doua javre latrandu-ma din spate, am auzit niste voci vesele. Mi-am sters ochii si mucii si am cautat sa vad cine mai e pe strada in toiul noptii. Si ce am vazut m-a facut sa inteleg ca ce mi se intampla e nimic in comparatie cu ce li se intampla altora… cele trei voci apartineau unor oameni in scaune cu rotile care se deplasau pe sosea. Poate pentru ca la ora aceea era complet liber si puteau sa manevreze usor carucioarele, nu stiu. Dar am simtit cum imi seaca lacrimile instant. Am inteles ca am primit un semn, am ridicat ochii spre cer si am clipit a intelegere.

Si da, refuz sa cred ca suntem la voia intamplarii, ca cineva nu ne vegheaza, ca cineva  ne da mai mult decat putem duce sau altfel decat  meritam. Care erau sansele sa intalnesc acei trei oameni in situatia lor, la acea ora, in situatia mea ?