skip to main |
skip to sidebar
Am o mare dilema: cum pot fi catalogati oamenii
care traiesc fara a se pune in locul semenilor lor ? Egoisti ?Insensibili ?
Reci ? Nepasatori ?
Cred ca mi-s defecta. Traiesc si gandesc in
permanenta raportandu-ma la sentimentele interlocutorului meu, fie ca mi-e
ruda, prieten sau dusman. Nu-i vorba ca deseori m-am surprins punandu-ma pana
si-n pielea necuvantatoarelor, so....definitely something's deeply wrong with
me. Si traiesc cu impresia (profund eronata) ca si ceilalti fac la fel, ca se
gandesc macar o clipa sa se puna in locul meu, sa-si imagineze ce simt si ce
mi-as dori sa (nu) aud sau macar sa "impacheteze" ceea ce au de
comunicat intr-o maniera cat mai placuta auzului, ca doar de asta primiram noi
oamenii darul vorbirii. Iar cand spun dar
chiar asa il si vad: puterea cuvintelor este magica, extraordinara,
nemarginita, sacra. Stapaneste arta asta, imbin-o cu sentimente, amesteca
oleaca de empatie, adauga un strop de (auto)ironie si potiunea-i gata. Si
serveste-o cu un zambet, so everyone will be charmed !
Nu rani gratuit, nu face exces de cuvinte dar
nici prea scump la vorba nu-i bine-a fi. Cantareste-le bine, alege-le cu grija,
imbina-le atent and you'll be the magician of words......
Asa am simtit ca ar trebui sa se numeasca
blogul meu. Pentru ca am avut mereu ''great expectations''. De la viata, de la
cei dragi mie, de la soarta, de la lume in general....
Traiesc cu speranta ca asteptarile mele nu
vor fi in zadar, ca undeva, candva, voi fi simtit ca am implinit o menire, ca
am atins un scop, ca misiunea pe care am primit-o a fost indeplinita.
Arunc vorbe in neant cu speranta ca ecoul lor
se va lovi de acea entitate care a avut bunavointa de a ma trimite aici. Si o
rog fierbinte sa imi arate calea, lumina, caci momentan ma simt pierduta intr-o
ceata densa din a carei imbratisare nu reusesc sa scap.....si o mai rog sa
mestereasca ceva la "the good karma", pentru ca ceva nu functioneaza
in timp real in viata mea....si e tare frustrant ca tot timpul lucrurile sa se
intample one step back in time.....
Si inspir adanc inca odata, strang pumnii,
imi mai sterg o lacrima, indrept nasul in sus si sper, inca mai sper.... si
incerc sa traiesc frumos si drept ca sa merit lucrurile minunate pe care le
astept sa mi se intample....
Am fost la teatru. Egoistul/Radu Beligan.
Maestrul a jucat impecabil. Genial. Si are "doar" 93 de ani. Sala a
aplaudat 10 minute in picioare. Eu as mai fi aplaudat inca o ora. Am plecat cu
un nod in gat si cu lacrimi de emotie in ochi. Romania mai are si oameni de
valoare...
