Amestecate…
Astazi m-a busit plansul pe strada. De
ciuda ca iar mi s-a stricat masina, cand abia ce o scosesem din service si
platisem o galagie de bani. Ca am pierdut ultimul tramvai in drum spre casa, ca
am mers pe jos si nu m-am descurcat cu
nenorocitul de Maps de pe Iphone ca sa gasesc o scurtatura pe strazile
imbarligate din cartier, ca ex-ul m-a anuntat senin ca si-a cumparat masina
noua in conditiile in care mie imi datoreaza o groaza de bani. Ca astazi era
ziua casatoriei noastre. Ca muncesc zilnic pe branci si asta e tot ce mai stiu,
ca vine ziua mea si n-am avut timp nici sa ma gandesc unde imi scot prietenii
sau ce sa le gatesc acasa. Ca a mai trecut un an si oglinda tine sa imi
demonstreze ca timpul chiar lasa urme, ca se joaca copilasi pe strada si niciunul nu-i al meu,
ca se tin batranei de mana si mie imi dau lacrimile de duiosie si incep sa-mi
pierd speranta ca voi ajunge si eu ca ei vreodata-n viata asta…
Si cum inaintam vijelios in noapte,
plina de nervi, cu telefonul in mana, pe care nu reuseam sa-l conving sa-mi
arate locatia unde ma aflu si cum dumnezeului sa ajung mai repede acasa, cu
lacrimile suroindu-mi pe obraji, cu doua javre latrandu-ma din spate, am auzit
niste voci vesele. Mi-am sters ochii si mucii si am cautat sa vad cine mai e pe
strada in toiul noptii. Si ce am vazut m-a facut sa inteleg ca ce mi se
intampla e nimic in comparatie cu ce li se intampla altora… cele trei voci
apartineau unor oameni in scaune cu rotile care se deplasau pe sosea. Poate pentru
ca la ora aceea era complet liber si puteau sa manevreze usor carucioarele, nu
stiu. Dar am simtit cum imi seaca lacrimile instant. Am inteles ca am primit un
semn, am ridicat ochii spre cer si am clipit a intelegere.
Si da, refuz sa cred ca suntem la voia
intamplarii, ca cineva nu ne vegheaza, ca cineva ne da mai mult decat putem duce sau altfel
decat meritam. Care erau sansele sa
intalnesc acei trei oameni in situatia lor, la acea ora, in situatia mea ?